Eduard Ghitiu

Marturie....


Ai uitat de mine? Te-am căutat prin hainele demult uitate în dulap. Nu le-am mai purtat de atunci. M-am scotocit prin buzunare, poate ai rătăcit vreo şoaptă pe acolo. În valiză nu erai, puteai lăsa şi tu acolo un zâmbet măcar, să ştii. Am întors toată casa pe dos, nu erai. Mi-am întors sufletul pe dos, erai peste tot, dar nu te vedem. Te-am găsit în sfârşit pe coridorul aburind a flori de primăvară. Am ieşit afară. Vântul aducea şoaptele tale, ploaia… săruturile. Soarele era zâmbetul tău, iar privirea ta era peste tot; florile, iarba, pomii. Dar a venit seara. Am rămas doar cu şoaptele care deveneau din ce în ce mai puternice. Mă dureau urechile, nu mai rezistam să te ascult dar să nu te pot vedea. Fugeam în picioarele goale pe coridorul rece. Am trecut de camere mari, de fel şi fel de oameni, coridorul parcă nu se mai termina. M-am oprit. Mă scurgeam. Dacă nu ploua înăuntru, atunci de ce aveam picături de ploaie pe faţă? De ce veneau acestea din ochii mei? Am continuat să fug, iar ploaia curgea din ochii mei… Unii spun că ploaia aduce fericire, dar eu nu mă simţeam deloc bine. Nu-mi mai simţeam picioarele. Dar stai, m-am oprit. Zăceam deja cu faţa lipită de podea. De podeaua rece. Suspinam încet şi încercam să pronunţ ceva, dar până să descifrez ce… a fost prea târziu. Închisesem ochii şi… şi gata?

Zace pe podea încercând să-şi apere sufletul dezgolit. Dezgolit de sentimente, principii, trăiri. Tristeţea e tronul în care îi şade inima măcinată, roasă de propriile învinovăţiri. La revedere inimă, la revedere suflet! A plecat, a lăsat tot ce avea mai de preţ. E goală acum, dar nu mai poate simţi nimic. O sa fie bine, o sa îl găseşti, poate, în acea lume şi o să îţi recapeţi totul. O să fie bine! Adio!