Probabil că te gandeşti
ca şi mine că sunt multe cazuri în ţara asta în care supravieţurirea e literă de
lege, iar acest lucru devine şi mai dificil atunci când trebuie să o faci
singur şi supravieţuirea se transformă într-o cursă cu obstacole.
Pentru tot mai mulţi, să
locuieşti singur nu mai e un lucru nou, ci mai degrabă o „acceptare de
situaţie”, în care nu ai şansa de a-ţi schimba destinul, ci de a-l urma...aşa
cum e el sau aşa cum îţi este planificat.
Da, ma refer la copii şi
parinţi...sau mai bine zis, la acei copii ai căror părinţi sunt la kilometri
distanţă de ei; la acei copii care nu mai sunt copii şi care au renunţat la
orice îi mai legau de primii ani tocmai pentru a se integra în societate...forţaţi
de împrejurări.
Din păcate, astăzi foarte puţini dintre noi îşi
traiesc cu adevărat copilăria...din diferite motive, şi trec prin viaţă
limitandu-se la existenţa de om superficial şi marcat de constrângeri. Trebuie
să spun că acest lucru e rău şi nu face decât să te îndeparteze de tine însuţi,
să-ţi ucidă voinţa şi vitalitatea, prin faptul că tu renunţi la nevoile tale de
copil şi încerci să te adaptezi unui stil care îi depăşeşte pe cei mai mulţi,
care îţi e deocamdată necunoscut. Deoarece evoluţia ta ca om este
măsurată şi stabilită de limitele la care te raportezi, trebuie să treci prin
fiecare etapă a vieţii, pentru a-i descoperi lacunele şi a te descurca pe
viitor.
Nu e uşor să înveţi să
te descurci pe propriile puteri, însă, privind partea plină a paharului,
gândeşte-te la asta ca la o lecţie de viaţă în care tu eşti propriul tău
profesor.
Am un foarte
mare grad de respect pentru cei care în viaţă reuşesc să facă ceea ce-şi propun
şi cu atât mai mult când e vorba de cineva a cărui voinţa porneşte din
interior, din iniţiativa proprie, din dorinţa de a succede fără ajutor din
exterior şi mai ales, fără sprijinul unui părinte aproape de el.
Dacă exista un lucru pentru care ar trebui să
luptăm, acesta ar fi fericirea. Întorcându-mă puţin în trecut, mă întreb: cum
eram când eram mic? Răspunsul vine de la sine: fericiţi! Eram lipsiţi de griji,
probleme sau confruntări; bucuroşi pentru orice lucru mărunt; încantaţi de
orice lucru nou. Şi mai ales, aveam protecţia acelei finite care, prezentă
fiind, ne făcea să ne simţim în siguranţă.
Dacă azi nu mai este aşa, să încercăm măcar să ne
amintim de copilărie, să mai recăpătăm din ocupaţiile care ne fac să fim noi,
care ne făceau să ne simţim atât de bine, de împliniţi, mândri şi fericiţi ca
atunci când eram mici…cu sau fără ai noştri parinţi!
