22.06.2013

Singur acasa!


              Probabil că te gandeşti ca şi mine că sunt multe cazuri în ţara asta în care supravieţurirea e literă de lege, iar acest lucru devine şi mai dificil atunci când trebuie să o faci singur şi supravieţuirea se transformă într-o cursă cu obstacole.
Pentru tot mai mulţi, să locuieşti singur nu mai e un lucru nou, ci mai degrabă o „acceptare de situaţie”, în care nu ai şansa de a-ţi schimba destinul, ci de a-l urma...aşa cum e el sau aşa cum îţi este planificat.
Da, ma refer la copii şi parinţi...sau mai bine zis, la acei copii ai căror părinţi sunt la kilometri distanţă de ei; la acei copii care nu mai sunt copii şi care au renunţat la orice îi mai legau de primii ani tocmai pentru a se integra în societate...forţaţi de împrejurări.
Din păcate, astăzi foarte puţini dintre noi îşi traiesc cu adevărat copilăria...din diferite motive, şi trec prin viaţă limitandu-se la existenţa de om superficial şi marcat de constrângeri. Trebuie să spun că acest lucru e rău şi nu face decât să te îndeparteze de tine însuţi, să-ţi ucidă voinţa şi vitalitatea, prin faptul că tu renunţi la nevoile tale de copil şi încerci să te adaptezi unui stil care îi depăşeşte pe cei mai mulţi, care îţi e deocamdată necunoscut. Deoarece evoluţia ta ca om este măsurată şi stabilită de limitele la care te raportezi, trebuie să treci prin fiecare etapă a vieţii, pentru a-i descoperi lacunele şi a te descurca pe viitor.
Nu e uşor să înveţi să te descurci pe propriile puteri, însă, privind partea plină a paharului, gândeşte-te la asta ca la o lecţie de viaţă în care tu eşti propriul tău profesor.
 Am un foarte mare grad de respect pentru cei care în viaţă reuşesc să facă ceea ce-şi propun şi cu atât mai mult când e vorba de cineva a cărui voinţa porneşte din interior, din iniţiativa proprie, din dorinţa de a succede fără ajutor din exterior şi mai ales, fără sprijinul unui părinte aproape de el.
Dacă exista un lucru pentru care ar trebui să luptăm, acesta ar fi fericirea. Întorcându-mă puţin în trecut, mă întreb: cum eram când eram mic? Răspunsul vine de la sine: fericiţi! Eram lipsiţi de griji, probleme sau confruntări; bucuroşi pentru orice lucru mărunt; încantaţi de orice lucru nou. Şi mai ales, aveam protecţia acelei finite care, prezentă fiind, ne făcea să ne simţim în siguranţă.

Dacă azi nu mai este aşa, să încercăm măcar să ne amintim de copilărie, să mai recăpătăm din ocupaţiile care ne fac să fim noi, care ne făceau să ne simţim atât de bine, de împliniţi, mândri şi fericiţi ca atunci când eram mici…cu sau fără ai noştri parinţi!

Niciun comentariu: