Merg
cu autobuzul și iar stă să plouă. Nori furioși se adună, se tot pregătesc.
Lângă mine s-a așezat un bărbat cărunt, nebarbierit, cu un fel de beretă
marinărească în cap. Trecem pe lângă catedrala ortodoxă. Bătrânul își dă jos
bereta și își face cruce privind spre clădire ca și cum ar mai cerși câteva
zile din viața asta nenorocită. Mă privește blând, dar ochii lui albaștri
mă-ngheață. Parcă ascund o tristețe nemărginită, parcă el păstrează în privire
sfârșitul lumii… știe când munții vor cădea dintre nori, în mare. Aș fi vrut
să-l întreb, cât mai avem. Să știu dacă mai are rost să-mi setez alarma de la
telefon sau nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu