Confuzie....
Crezi că stăpâneşti totul şi când nu te aştepţi eşti învăluita de întunecimea văzduhului.
Salţi capul plin de gânduri ce era aplecat privind cărarea pe care paşii te poartă.
Cerul ce-l ştiai senin şi liniştit este acum grii, plin de nori ameninţători.
Un vânt rece te cuprinde şi pare că se joacă în jurul tău.
Şi te saltă de la pământ. Te înalţă în înaltul cerului arătându-ţi de sus priveliştea.
Doreşti să vezi începutul. De unde a pornit totul. Dar nu mai simţi nici curentul de aer din jurul tău. Simţi doar cum o ceaţă densă te învăluie asemenea unui giulgiu nelăsându-te să vezi nimic. Nelăsându-te să respiri.
Încercările de eliberare îţi demonstrează că eşti libera de mişcare. Întrebările sunt multe. Multe.
Nu ştii nici măcar dacă să aştepţi. Sau dacă ar trebui să te mişti din loc deoarece timpul se scurge. Iar scurgerea lui nu-i în favoarea ta. Precum partea de sus a clepsidrei rămâne goală prin scurgerea nisipului.. aşa şi timpul tău. gol fără nici o realizare. Plin doar confuzie.
Dar, undeva mai există o speranţă. O suliţă de lumină ce va ajunge la tine şi-ţi va elibera drumul.
Şi ceaţa dispare. Este alungată de soarele ce răsare. De razele lui de lumină.
Asemenea unui dare de parfum, ceaţa dispare lăsând în urma ei doar şi mai multe semne de întrebare şi niciun răspuns.
Îţi poţi continua drumul.
Dar imediat chipul tău îşi ia expresia gânditoare, pleacă în pământ capul şi uită să zâmbească zilei ce veni.
Undeva.... nu prea în depărtare, stă în adierea vântului uşor eşarfa de confuzie pândind ocazia să se agaţe nu de o altă ramură a vreunui copac, ci de gâtul gânditorului.
De această dată, noaptea mi-a fost prea scurtă iar soarele a răsărit prea repede.
Întrebările mi-au rămas neînghegate.
Dar azi nu voi uita să mă bucur de zi şi de lumina ei.
(gandurile care ti le zic seara de seara) yoa....
Cu drag
eu
