Moartea
Iertati-ma, dar am de gand sa vorbesc despre moarte. Pe mine ma preocupa. Tin minte o fotografie de la o inmormantare (cu mortul in prim plan) la care ma uitam pe furis cand eram mic (imi zisese mamaia ca nu-i voie sa ma uit la ea). Si eram fascinata de mort. Nu stiu cum sa zic… desi in fotografii toti oamenii sunt ‘inghetati’, eu am impresia ca pot deosebi, intr-o poza, un cadavru de un om care doarme. La cadavru mi se pare evident ca omul nu e. Si ma uitam la poza incercand sa vad ce-l deosebeste pe mort de vii, altceva decat faptul ca era in cosciug, inconjurat de flori. (n-am descoperit)
Viermi sau foc?
Pana la urma am descoperit ca-i subiect tabu. Si ca daca se intampla sa apara la cineva vreo preocupare legata de marea trecere, preocuparea se refera la procedurile de inmormantare. Ori inmormantarea pe mine ma lasa rece (daca pot sa spun asa :D). Mi-era (si mi-e) indiferent cum o sa fie.
Pragmatic vorbind, m-am hotarat ca varianta in care atunci cand mori, dispari pur si simplu, desi imposibil de imaginat, e ok. Ai disparut. Sfarsit.
Dar daca nu dispari?
Am citit din marturiile celor care declara ca s-au intors din morti… m-am incurajat singur auzind ca unii regreta ca s-au intors, pe motiv ca dincolo era “bine”… m-am intrebat de ce vor unii oameni sa moara in mijlocul rudelor/prietenilor. (De fapt, singuratatea ma sperie cel mai tare. Singuratatea de atunci, care n-are nici o legatura cu singuratatea din timpul vietii. Poti sa fi inconjurat de oricate fiinte relevante si apropiate, cand mori esti singur.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu