Eduard Ghitiu

Nimic despre mine...............



Mă simt ca un erou dintr un film indian lipsit de scenariu.

De-ar fi fost prezent scenariul aş fi plâns de durerea mare de suflet cu lacrimi în formă de lacrimă care să alunece meticulos de patetic pe obraji de piersică. Apoi mi-aş fi dansat bucuria exprimată prin întorsături de palme şi expuneri de degete. Şi aş fi cântat ondulat şi hipnotic cu voce pătrunzătoare care să zgârie un pic sufletul spectatorilor. Dar nu ştiu scenariul şi ma uit degeaba în toate părţile căutând indicii. Parcă aş sta într-un acvariu. In jurul meu se întâmplă lucruri la care dau să las lacrima s-apară sau să mişc armonios din încheietura mâinii. Am undeva prin ADN reflexele astea cu râsul, plânsul, dansul sau cântatul. Dar înainte să schiţez prima mişcare vizibilă cu ochiul liber, lucrul la care dădeam să reacţionez dispare. Rămân cu râsul/plânsul nespus căutând cu privirea buimacă lucrul ăla. Privesc în continuare pe laturile celelalte ale acvariului dar am uitat ce caut.

Sau: sunt ca o pisoi alb, cu pete roşcate şi negre dispuse paradoxal şi cu urechi uriaşe, care tocmai a căzut de pe calorifer. Cu o secundă înainte dormeam acolo sus. Acum sunt jos, mi-am luat faţa de pisică interesantă şi mişc urechile într-o parte şi alta, mimând demnitatea. Privesc lung cu ochi galbeni spre colţul de unde, când cădeam, am auzit un fâşâit. Am dat să sar, să prind fâşâitul dar n-am sărit. Şi nici nu mai sar. Şi nici nu mai ştiu de ce am întors ochii galbeni şi urechile mari spre colţ. Dar rămân aşa şi pozez într-o atitudine preocupată. Mă simt dulce-acrişor.